Gol in stomac

A fost frumos. Mi-am pus toate sperantele in noi. Nu m-am gandit nicio clipa la mine, ci principalele personaje in piesa mea de teatru numita viata au fost altii. Eu am fost acel sufleor fara de care nicio piesa de teatru nu ar da inainte. Acel om care are o meserie de facut si si-o face foarte bine. Dar eu am uitat unde incepe meseria si incepe viata personala. Am fost martora la schimbari in viata mea pe care nu le-am dorit, dar nu am avut puterea sa o spun. S-au hotarat lucruri pentru mine pe care mintea mea nici acum nu poate sa le accepte. Am considerat ca odata intrata in hora trebuie sa joc, indiferent daca stiu sau nu pasii sau ritmul ma doboara. Cu toata staruinta trebuia sa particip, oricare ar fi fost obstacolele.

Simt ca m-am pierdut pe mine, ca mi-am pus un calus la gura care acum nu mai poate fi desfacut fara sa lase semne. Si nici macar nu stiu daca vreau sa-l dau jos sa pot rosti in sfarsit cu voce tare, clar si raspicat, toate acele cuvinte pe care nu le-am spus pentru a nu iti face rau. Si pana la urma raul mi l-am facut doar mie. Stau si ma intreb daca asa a fost sa fie. Sa fiu in continuare captiva propriei mele minti. Nu vreau sa mai port masca asta. Sa am lacrimi in ochi in fiecare secunda a existentei mele. Sa-mi tin toate gandurile si trairile in frau. Sa ma cenzurez singura, sa gandesc fiecare vorba pe care as vrea sa o rostesc de 100 de ori. Sa imi fac scenarii cu fiecare conversatie pe care o vom avea si toate sa mearga la fel de prost sau poate mai prost decat preconizam. Sa fiu atenta la fiecare sens al cuvintelor pentru a evita sa intelegi gresit. Sa imi inghit cuvintele pe care nu ai fi capabil sa le auzi. Sa vreau sa tip, dar sa nu am puterea necesara. Sa vreau sa plec, dar sa nu stiu unde. Sa vreau sa fiu iar a mea, cu bune cu rele, sa fiu cu adevarat eu, nu ceea ce TU ai vrea sa fiu.

 

 

You may also like

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *